Nici o zi fara blues.

Am inceput sa ascult muzica pe la 12-13 ani, noroc cu “batranul meu” cum ii spuneam pe atunci ca avea sute de benzi de magnetofon cu copii exceptional de bune ale unor discuri originale cu blues, dixieland, rock, metal, muzica frantuzeasca, rock’n roll, psihedelica. O plaja foarte mare de tipuri de muzica cu care “mi-am facut mana” inca de la bun inceput. Erau anii ’80 iar el avea cam tot ce trebuia sa aiba un tip dintr-o generatie in urma, adica tot ce a fost mai bun in anii 60-70 plus multa muzica neagra de la inceputuri, inclusiv gospel – cantecele bisericesti ale fostilor scalvi de pe plantatii. Cantece care ulterior au dat bluesul, rock’n roll-ul, dixielandul, si mai departe hard rock, etc. Daca asculti cu atentie Pink Floyd si Rogers Waters nu se poate sa nu te prinzi ca aproape toate piesele lor sunt construite pe acordurile bluesului.

Totul – toata muzica actuala – a pornit de la acei oropsiti ai soartei care cantau fie la munca, fie in biserica, fie seara dupa terminarea unei zi istovitoare. Cantau despre lucruri umane si obisnuite: bucurie, tristete, dragoste, alcool, speranta, femeia visurilor lor, Dumnezeu, incaierari, bumbac, libertate, clipe fericite si multe altele. La inceput cu vocea doar, apoi cu instrumente rudimentare sau din viata de zi cu zi – un bidon de gol de tabla, tabla de spalat hainele la rau, etc – iar apoi pe masura ce timpurile au avansat au luat o chitara in mana, au folosit pianul si muzicuta si intr-un final le-au electrificat. Ceea ce a constituit pasul de turnura in muzica, deschiderea larga a portilor catre toate posibilitatile de interpretare. Joe Satriani si elevul lui eminent Steve Vai, doi monstri sacri ai rock-ului si chitarii electrice au albume intregi construite pe acordurile clasice ale bluesului si rock’n rollului.

Dintre toate muzicile cu care am ramas – bluesul imi revine intotdeauna in dorinta de a-l asculta. Fie el “negru” – interpretat de monstrii sacri ai genului, fie cel “alb” – preluat de cantaretii albi din Chicago la inceput si apoi raspandit in cele mai variate forme pe tot cuprinsul Statelor Unite si apoi a lumii. Totusi, daca vrei blues, il iei de la americani, “negru” sau “alb”. Mai sunt exceptii, cum ar fi Fleetwood Mac sau Jeff Beck la inceputuri care erau britanici insa cantau un blues “alb” exceptional, aproape negru. Un exemplu, piesa Need your love so bad a lui Fleetwood Mac, pe vremea aceea cu Peter Green la chitara si voce. Peter Green incerca sa cante “negru”, pana si modulatiile vocii sale erau din acea zona de influenta. Una peste alta, bluesul cantat de “negrii” a fost fermentul pentru aproape tot ce ascultam astazi.

Pentru mine e muzica vietii, cateva acorduri simple de chitara – vesele sau triste – care sustine vocea si linia melodica, cuvinte simple despre “ale vietii, cu bune, cu rele”, percutia si basul care tin sectia ritmica simpla, stenica. Insa vocea si mesajul cuvintelor sunt pe primul plan, in afara soloului obligatoriu de chitara, sau uneori pian. Bluesul poate fi deopotriva declamator, trist, vesel sau rebel, insa niciodata rau sau depresiv chiar daca sustine o partitura lenta si canta despre neimpliniri. Bluesul, in esenta, e pozitiv, orice ar face. orice piesa blues am asculta niciuna, dar niciuna, nu te impinge la disperare, depresie sau mai rau, oricat de trista ar fi. Bluesul e o muzica facuta de oameni carora le era greu insa nu-si pierdeau speranta. Si cantau mentinandu-si astfel spiritul viu.

Godsmack, o trupa “grea”, n-ar fi putut canta ce canta ei de obicei fara bluesmenii inceputurilor sau fara albii care au reinterpretat genul. Aici, cu o piesa din repertoriul clasic al bluesului, Reefer Headed Woman, cantata de foarte multi din precursorii clasici.

Posted in Uncategorized
%d bloggers like this: